Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă? - de Tudor Arghezi

E greu, dar nu şi imposibil, să stai drept în aşteptare
Şi în asalturi rând pe rând - în depărtare,
Străbătând, prin voinţă, poftele de-afară,
Să te fereşti să-ţi clădeşti, cu unealta, o viaţă murdară.

E greu, dar nu şi imposibil, să faci la alţii bine
Răpit de bucurie să laşi totul de la tine,
Din punga ta să dai şi cea mai mică parte,
Fără troieni de nepăsare, fratelui tău s-o poarte.

E greu, dar nu şi imposibil, să asculţi de Dumnezeu în orice loc,
Să te detaşezi de ispite, cu tăişul lor de foc,
Purtat de aceeaşi rază, orele vieţii să-ţi bată liber şi vioi,
Să lucească, să vibreze şi prin valea de noroi.

E greu, dar nu şi imposibil, a-ţi conserva răbdarea,
Să nu simţi înfiptă-n suflet, nemângâiată, disperarea,
Să nu muşti adânc, fără distincţii, din îngrijorare,
Mergând, dintr-un soare spre alt soare, cu întristare.

E greu, dar nu şi imposibil, să ai o milă blândă
Şi revărsatele tale mişcări, fără margini, s-acundă,
În spirale nesfârşite, o dragoste neîncetată,
Care să ducă o viaţă neînvinsă, să nu se sfârşească niciodată.

E greu, dar nu şi imposibil, să-ţi păstrezi cugetul curat,
Să poţi să spui că o cunună înfloritoare ai purtat,
Că în credinţă, şi nu în vorbe goale, ţi-ai înălţat avântul
Şi că ai urmărit, cu vervă, să împlineşti Cuvântul.

E greu, dar nu şi imposibil, să ajungi în neatinsul Cer,
Să treci, ca o săgetă de aur, prin adâncul mister
Şi fermect de armonia ce se deşiră cu vârtej – mereu
Să poţi privi cu ochi nevinovaţi la lumina lui Dumnezeu. - de Anca Daniela Hut

O! poezie, pe când toate în lume trec şi-mbătrânesc,
Când nu mai sunt nici eu băiatul cu inimă nevinovată,
Când zilele copilăriei sunt o ghirlandă scuturată,
În mine iar te regăsesc,
O! Poezie.
Te regăsesc şi tot aceeaşi: cu tinereţe coronată;
Tot călătoare printre stele, sau din nălţimea înstelată
Tot coborând şi printre oameni şi rencepând să răscoleşti,
O! Poezie,
Tu singură nu-mbătrâneşti. - de Alexandru Macedonski

Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furişată prin pădure.
Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin…
Din frunzişurile grele
De-nnoptate tot mai vin
Glasuri mici de păsărele…

Reci şi palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

Şi deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat şi monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri…
Creşte-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare…
Vine!…

(more…)