De astăzi m-am decis
nu voi mai scrie stihuri
vorbesc la modul cel mai serios
am să le bag pe toate într-un sac
şi-am să le vând
în piaţa Matache
sau mai bine
la colţul Presei Libere
strigând într-o veselie
cumpăraţi cuvinte simbolice
cumpăraţi metafore
ia metafora ad litteram
în părg
sau mai coaptă
tip formular
bifezi cu x
pătraturile cusuţelor
şi obţii o poezie instant
pentru cei dragi
pentru inima ta
sau pentru altă inimă
mă voi întoarce acasă bogat
şi golit de cuvinte şi muze
la tomograf
doctorul
mi-a găsit în suflet
un chist tatuat
denumit metaforă. - de Lorincz Iulian

Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzleţire solitară,
Umbră trasă prin lumină,
Cupă încă nebăută,
Pată fără vreo pricină,
Piatră arsă, iarbă mută…

Gândul, pod între zăvoare,
- Vâlvătaie pârguită -
Nu-şi găseşte dezlegare.
Agonie şi… Ispită!
Dănţuie pe vârful strunei
Strigătul, cerşind răsplată;
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!
Gândul tace: Niciodată! - de Adrian Erbiceanu

La casa mea neterminată,
Pe trepte-nguste de argilă,
Îşi plânge ploaia, înspicată,
Durerea strânsă pe şindrilă;
Se-nvăluie c-o mantă rece
– Mimând că-i purtător de zestre –
Acelaşi vânt ce se petrece
Hălăduind printre ferestre;
Teama – precum un fir din caier –
Mă-nvăluie înăbuşită…
Respir, dar parcă nu am aer,
Vecie-i fiece clipită.

Şi – cercuri-cercuri, în nuntire –
Mă-nlănţuie în el năvodul
Întru vicleană amăgire…
Se-nclină scara…cade podul…

Încolăcit, drumeagul geme
Sub paşi, în vreme să răzbată,
Dar vremea îl topeşte-n vreme…
Şi casa-i tot neterminată. - de Adrian Erbiceanu

Ostatic între cer şi pământ
îmi jupoi pielea trupului
cu degetele devenite foarfece
las pieptului raza luminii
să-i defragmenteze ţărâna depusă pe oase
odinioară pline de carne
amestecată cu sânge vâscos şi lut
fluier nebun prin pieţe de voie
etalându-mi dinţii în corsetul coşciugului
pe trotuar trecătorii miraţi
fac semnul crucii cu limba
apoi îşi continuă drumul într-o linişte ştiută numai de ei
gentil salut o groapă tapetată cu piatră
unde uşa este zidită-n tavanul cerului
,, ea este prietena lumii”
îmi spune o voce venită parcă din pătura norilor
numai acolo poţi dormi iepureşte
visând aceea lume
care nu umblă
peticită în fund.. - de Lorincz Iulian

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.

Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare. - de A.E. Baconsky

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă? - de Tudor Arghezi

E greu, dar nu şi imposibil, să stai drept în aşteptare
Şi în asalturi rând pe rând - în depărtare,
Străbătând, prin voinţă, poftele de-afară,
Să te fereşti să-ţi clădeşti, cu unealta, o viaţă murdară.

E greu, dar nu şi imposibil, să faci la alţii bine
Răpit de bucurie să laşi totul de la tine,
Din punga ta să dai şi cea mai mică parte,
Fără troieni de nepăsare, fratelui tău s-o poarte.

E greu, dar nu şi imposibil, să asculţi de Dumnezeu în orice loc,
Să te detaşezi de ispite, cu tăişul lor de foc,
Purtat de aceeaşi rază, orele vieţii să-ţi bată liber şi vioi,
Să lucească, să vibreze şi prin valea de noroi.

E greu, dar nu şi imposibil, a-ţi conserva răbdarea,
Să nu simţi înfiptă-n suflet, nemângâiată, disperarea,
Să nu muşti adânc, fără distincţii, din îngrijorare,
Mergând, dintr-un soare spre alt soare, cu întristare.

E greu, dar nu şi imposibil, să ai o milă blândă
Şi revărsatele tale mişcări, fără margini, s-acundă,
În spirale nesfârşite, o dragoste neîncetată,
Care să ducă o viaţă neînvinsă, să nu se sfârşească niciodată.

E greu, dar nu şi imposibil, să-ţi păstrezi cugetul curat,
Să poţi să spui că o cunună înfloritoare ai purtat,
Că în credinţă, şi nu în vorbe goale, ţi-ai înălţat avântul
Şi că ai urmărit, cu vervă, să împlineşti Cuvântul.

E greu, dar nu şi imposibil, să ajungi în neatinsul Cer,
Să treci, ca o săgetă de aur, prin adâncul mister
Şi fermect de armonia ce se deşiră cu vârtej – mereu
Să poţi privi cu ochi nevinovaţi la lumina lui Dumnezeu. - de Anca Daniela Hut