Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzleţire solitară,
Umbră trasă prin lumină,
Cupă încă nebăută,
Pată fără vreo pricină,
Piatră arsă, iarbă mută…

Gândul, pod între zăvoare,
- Vâlvătaie pârguită -
Nu-şi găseşte dezlegare.
Agonie şi… Ispită!
Dănţuie pe vârful strunei
Strigătul, cerşind răsplată;
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!
Gândul tace: Niciodată! - de Adrian Erbiceanu

La casa mea neterminată,
Pe trepte-nguste de argilă,
Îşi plânge ploaia, înspicată,
Durerea strânsă pe şindrilă;
Se-nvăluie c-o mantă rece
– Mimând că-i purtător de zestre –
Acelaşi vânt ce se petrece
Hălăduind printre ferestre;
Teama – precum un fir din caier –
Mă-nvăluie înăbuşită…
Respir, dar parcă nu am aer,
Vecie-i fiece clipită.

Şi – cercuri-cercuri, în nuntire –
Mă-nlănţuie în el năvodul
Întru vicleană amăgire…
Se-nclină scara…cade podul…

Încolăcit, drumeagul geme
Sub paşi, în vreme să răzbată,
Dar vremea îl topeşte-n vreme…
Şi casa-i tot neterminată. - de Adrian Erbiceanu